How big is Bucla lui Barnard?

Bucla lui Barnard este un arc uriaș și slab luminos de gaz de hidrogen strălucitor, aflat în constelația Orion. Se curbează în jurul părții estice a Centurii și a Sabiei lui Orion, iar arcul se întinde pe aproximativ 330 de ani-lumină de la un capăt la celălalt. Un an-lumină este distanța pe care o parcurge lumina într-un an, adică aproximativ 9.460 de miliarde de kilometri. Bucla se află la aproximativ 1.300–1.400 de ani-lumină de Pământ.

Dimensiune

Bucla lui Barnard este un arc, marginea unui înveliș subțire de gaz văzut din lateral, așa că dimensiunea ei este distanța de la un capăt al arcului la celălalt. Văzut de pe Pământ, arcul se întinde pe aproximativ 14 grade pe cer. Cât de mare este arcul în spațiu depinde de distanța la care se află bucla.

Un studiu din 2023 a considerat că bucla se află la 400 de parseci, iar un parsec înseamnă aproximativ 3,26 ani-lumină. La această distanță, 14 grade de cer corespund la aproximativ 100 de parseci, adică aproximativ 330 de ani-lumină. Un studiu din 2011 a folosit o distanță de 440 de parseci și a obținut o lungime de 110 parseci, adică aproximativ 360 de ani-lumină. Ambele valori sunt aproximative.

Comparații de dimensiune

Pe cer, Bucla lui Barnard este de aproximativ 27 de ori mai lată decât Luna plină.
Dacă Soarele ar fi micșorat până la dimensiunea unei mingi de baschet, Bucla lui Barnard ar avea o lungime de aproximativ 530.000 de kilometri, adică de aproximativ 1,4 ori distanța de la Pământ la Lună.
Nebuloasa Carina, un nor uriaș de gaz strălucitor din Calea Lactee, se întinde pe aproximativ 390–650 de ani-lumină, adică de aproximativ 1,2–2 ori lungimea Buclei lui Barnard.
Nebuloasa Tarantula, din Marele Nor al lui Magellan, este de aproximativ trei ori mai lungă decât Bucla lui Barnard.
Bula Orion–Eridanus, un înveliș de gaz mult mai mare din jurul stelelor din Orion, are o lungime de aproximativ 380 de parseci (1.240 de ani-lumină), adică mai mult de trei ori lungimea buclei.

Ce o face să strălucească

Stelele fierbinți și masive din Centura și Sabia lui Orion emit lumină ultravioletă puternică. Această lumină smulge electroni din atomii de hidrogen din buclă, iar gazul strălucește astfel cu lumina roșie a hidrogenului. Gazul este cald, la aproximativ 6.000 de kelvini (aproximativ 5.700 de grade Celsius), dar extrem de rarefiat. Fiecare centimetru cub, adică un cub cu latura de 1 centimetru, conține doar aproximativ doi electroni liberi.

Fiindcă strălucirea ei este atât de slabă, bucla a fost descoperită doar în fotografii: de W. H. Pickering în 1889 și de E. E. Barnard, după care este numită, în 1894. Este o țintă populară pentru camerele astronomilor amatori.

Cum s-a format bucla

Stelele masive îndepărtează gazul din jurul lor prin lumina lor, prin vânturi de particule și, când mor, prin explozii de supernovă. Mult timp s-a crezut că Bucla lui Barnard este partea estică luminoasă a Bulei Orion–Eridanus, pe care stelele din Orion au creat-o în milioane de ani. Între 10 și 20 de supernove ar fi putut exploda în regiunea Orion în ultimii 12 milioane de ani. Studii recente sugerează că bucla este un înveliș separat, mai mic, aflat în interiorul bulei mai mari.

Un studiu din 2023 a folosit hărți tridimensionale ale prafului din jurul constelației Orion. A constatat că bucla corespunde unei cavități mari din jurul unui roi tânăr de stele numit OBP-B1. Cei trei nori principali de gaz și praf rece din Orion, numiți Orion A, Orion B și Lambda Orionis, se află pe învelișul acestei cavități.

Studiul a concluzionat că lumina roiului, vânturile lui și cel puțin o supernovă au modelat probabil bucla. Originea exactă a buclei este încă dezbătută, la mai mult de 130 de ani de la descoperirea ei.