6.5 petametri!
Nebuloasa Homunculus este un nor de gaz și praf aruncat de steaua dublă gigantică Eta Carinae în timpul unei izbucniri uriașe din anii 1840. Are doi lobi rotunzi, câte unul de fiecare parte a stelei, și măsoară aproximativ 6.500 de miliarde de kilometri în lungime, de la vârful unui lob până la vârful celuilalt. Asta înseamnă aproximativ 0,7 ani-lumină, iar un an-lumină este distanța pe care o parcurge lumina într-un an, aproximativ 9.460 de miliarde de kilometri.
Fiecare lob este o bulă subțire, goală în interior. În 2006, astronomul Nathan Smith a cartografiat forma lor tridimensională reală, măsurând vitezele moleculelor de hidrogen care strălucesc în nebuloasă. El a constatat că fiecare lob se întinde până la aproximativ 21.700 de unități astronomice de stea, de-a lungul axei nebuloasei, și are o lățime de până la aproximativ 20.000 de unități astronomice. O unitate astronomică este distanța medie de la Pământ la Soare, de aproximativ 150 de milioane de kilometri.
Văzută de pe Pământ, nebuloasa are aproximativ 18–20 de secunde de arc în lungime, iar o secundă de arc este 1/3.600 dintr-un grad. Pentru a transforma acest unghi într-o lungime este nevoie de distanță. Același studiu a estimat-o la aproximativ 7.700 de ani-lumină, cu o marjă de aproximativ 2% în plus sau în minus. Distanța se deduce chiar din nebuloasă: expansiunea ei poate fi măsurată atât pe cer, cât și în direcția Pământului sau în direcția opusă, iar pentru o formă simetrică cele două valori trebuie să coincidă.
Învelișul exterior al lobilor are o grosime de numai aproximativ 300–600 de unități astronomice, adică 2–3% din raza lor. Cea mai mare parte din masa nebuloasei se află în acest înveliș, iar nebuloasa în ansamblu are o masă de peste 10 ori mai mare decât masa Soarelui.
La începutul secolului al XIX-lea, Eta Carinae era o stea slabă, obișnuită, dar strălucirea ei a crescut treptat. În aprilie 1843 era a doua cea mai strălucitoare stea de pe cer, întrecută doar de Sirius, care se află de aproape o mie de ori mai aproape de Pământ. Apoi strălucirea ei a scăzut, iar în secolul al XX-lea nu mai putea fi văzută fără telescop. Astronomii numesc această izbucnire Marea Erupție.
Măsurătorile care arată cât de repede crește nebuloasa Homunculus indică faptul că gazul ei a fost aruncat în jurul anului 1847, în mijlocul erupției. Steaua a supraviețuit și poate fi văzută din nou cu ochiul liber într-o noapte întunecată. Astronomii se așteaptă ca cea mai mare dintre cele două stele ale sale să explodeze ca supernovă, explozia care pune capăt vieții unei stele foarte masive, la un moment dat în viitor.
Între 1900 și 1930, astronomii au observat mici obiecte chiar lângă Eta Carinae, primul semn că aceasta era mai mult decât un singur punct de lumină. În jurul anului 1950, norul a fost recunoscut drept nebuloasă. Astronomul Gaviola l-a numit Homunculus, pentru că în fotografiile făcute de el arăta ca un omuleț durduliu. Imaginile realizate de Telescopul Spațial Hubble au arătat mai târziu cei doi lobi în detalii fine.