How big is Ceainicul lui Russell?

Ceainicul lui Russell este un ceainic imaginar pe care filosoful Bertrand Russell l-a descris în 1952 pentru a ilustra un argument despre dovadă. El și-a imaginat un ceainic de porțelan care orbitează în jurul Soarelui, undeva între Pământ și Marte. Russell nu i-a dat niciodată o dimensiune, așa că cei 25 de centimetri afișați mai sus reprezintă o dimensiune presupusă pentru un ceainic de uz casnic. Dimensiunea se măsoară de la vârful ciocului până în spatele mânerului.

Dimensiune

Fiind imaginar, ceainicul nu are o dimensiune reală care să poată fi măsurată. Eseul lui Russell îl descrie doar ca pe un ceainic de porțelan, pe o orbită eliptică în jurul Soarelui, „prea mic pentru a fi dezvăluit chiar și de cele mai puternice telescoape ale noastre”. Orice dimensiune este o alegere, iar exploratorul folosește lățimea imaginii cu ceainicul.

Spațiul ales de Russell este uriaș în comparație cu ceainicul. În medie, orbitele Pământului și ale lui Marte se află la aproximativ 78 de milioane de kilometri una de alta.

Comparații de dimensiune

La 25 de centimetri, ceainicul are aproximativ aceeași lățime cu o minge de baschet, următorul obiect mai mic din explorator.
O persoană de 1,7 metri înălțime este aproximativ la fel de înaltă ca șapte ceainice ca acesta, puse una peste alta.
Aproximativ 51 de milioane de ceainice, puse una lângă alta, ar acoperi lățimea Pământului.
Ar fi nevoie de aproximativ 310 de miliarde de ceainice pentru a acoperi distanța dintre orbitele Pământului și ale lui Marte.
Văzut de la 78 de milioane de kilometri, ceainicul ar părea la fel de mic ca un fir de păr uman văzut de la aproximativ 31.000 de kilometri, adică de două ori și jumătate lățimea Pământului.

Argumentul lui Russell

Bertrand Russell (1872–1970) a fost un filosof britanic care a realizat lucrări de pionierat în logică și matematică și a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură în 1950. În 1952, o revistă londoneză, Illustrated, i-a cerut un articol despre existența lui Dumnezeu. El a scris eseul, dar revista nu l-a tipărit niciodată. Eseul a apărut pentru prima dată în 1997, într-un volum din lucrările sale adunate.

Ceainicul apare într-un pasaj despre cine trebuie să dovedească ce. Russell a susținut că obligația de a dovedi o afirmație revine celui care o face, nu celui care se îndoiește de ea. Nimeni nu ar putea dovedi că ceainicul nu există, pentru că acesta nu ar putea fi văzut, dar asta nu ar fi un motiv ca cineva să creadă în existența lui.

Apoi Russell și-a imaginat că ceainicul este descris în cărți străvechi și predat ca adevăr sfânt în fiecare săptămână. În acest caz, a scris el, îndoiala față de ceainic ar ajunge să pară o excentricitate. A folosit comparația pentru a susține că o credință nu este rezonabilă doar pentru că o împărtășesc mulți oameni.