Nebuloasa Stingray este o nebuloasă planetară: un înveliș de gaz strălucitor, aruncat de o stea pe moarte și luminat de steaua fierbinte rămasă în urmă. NASA a descris-o în 1998 drept cea mai tânără nebuloasă planetară cunoscută. Conform celei mai recente estimări, are aproximativ 1.100 de miliarde de kilometri în diametru. Distanța de la Pământ până la nebuloasă este incertă, așa că estimările publicate ale lățimii ei variază de la aproximativ 560 până la 1.500 de miliarde de kilometri.

Dimensiune

Se așteaptă ca stelele obișnuite, precum Soarele, să-și încheie viața prin formarea de nebuloase planetare. De pe Pământ, Nebuloasa Stingray arată minusculă: inelul ei interior luminos are doar aproximativ 1,6 secunde de arc lungime, iar o secundă de arc este 1/3.600 dintr-un grad. Nu i se puteau distinge detalii până când a fost observată de Telescopul Spațial Hubble.

Pentru a transforma acest unghi într-o dimensiune reală este nevoie de distanță, iar estimările distanței variază de la aproximativ 2.700 până la 19.000 de ani-lumină. Un an-lumină este distanța pe care o parcurge lumina într-un an, de aproximativ 9.460 de miliarde de kilometri. Un studiu Hubble din 1998 a folosit 18.000 de ani-lumină, ceea ce a făcut ca nebuloasa să aibă aproximativ 1.500 de miliarde de kilometri în diametru.

Studiile ulterioare au plasat steaua mai aproape. Un studiu din 2014 a obținut aproximativ 5.200 de ani-lumină și o lățime de aproximativ 560 de miliarde de kilometri. Un studiu din 2017 a adoptat aproximativ 8.200 de ani-lumină, iar modelul său pentru gazul strălucitor are aproximativ 1.100 de miliarde de kilometri, adică 0,12 ani-lumină, în diametru.

Comparații de dimensiune

La 1.100 de miliarde de kilometri, nebuloasa este de aproximativ opt ori mai lată decât distanța de la Soare până la cel mai îndepărtat punct al orbitei lui Sedna.
Este de aproximativ 120 de ori mai lată decât orbita lui Neptun, cea mai îndepărtată planetă.
Dacă orbita lui Neptun ar fi micșorată până la lățimea unei mingi de baschet, nebuloasa ar avea aproximativ 30 de metri în diametru.
Are o lățime de aproximativ 43 de zile-lumină: lumina o traversează în aproximativ 43 de zile.

O nebuloasă care s-a aprins

Între 1971 și 2002, steaua centrală a nebuloasei, numită SAO 244567, s-a încălzit de la mai puțin de 22.000 la aproximativ 60.000 de grade Celsius. Gazul din jurul ei a început să strălucească ca o nebuloasă planetară, probabil la începutul anilor 1980. Forma nebuloasei, care seamănă cu o pisică de mare (un tip de raie), i-a dat numele.

Imaginile Hubble arată un inel luminos de gaz în jurul stelei, cu bule de gaz suflate deasupra și dedesubtul inelului. O a doua stea, însoțitoare a celei centrale, se află în interiorul nebuloasei.

Se stinge rapid

Imaginile Hubble realizate la 20 de ani distanță, în 1996 și 2016, arată că nebuloasa se estompează și își schimbă forma. Lumina emisă de oxigenul ei a scăzut de aproape 1.000 de ori. Marginile ondulate care sugerau o pisică de mare aproape au dispărut, iar inelul interior, cândva luminos, pare că se micșorează pe măsură ce se estompează.

Estomparea reflectă schimbări ale stelei centrale, care se răcește și emite mai puțină din radiația care face gazul să strălucească. O sugestie este că încălzirea anterioară a stelei a venit dintr-o scurtă izbucnire de fuziune a heliului (unirea nucleelor de heliu, care eliberează energie) într-un strat din jurul miezului stelei. În 2020, astronomii au estimat că, în ritmul în care se estompează, nebuloasa va fi abia detectabilă peste 20 sau 30 de ani.

Surse

Report a Problem

for Nebuloasa Stingray